Fara scapare











{01/06/2009}   Despre feminitate

Vorbeam cu o prietena despre egalitatea dintre sexe… si m-am surprins singura ca nu sunt de acord cu egalitatea dintre sexe. Ca daca suntem chiar egali egali, (nu ma refer la drepturi sociale si politice, care sunt absolut normale si morale), atunci… de ce mai suntem diferiti?

Cum sa zic… vorbesc despre tipicele „frumos ca o fata”, sau sensibil ca o floare, sau o ea tare ca fieru, sau alte forme de feminitate masculina sau invers de masculinitate feminina. Acum cateva saptamani am fost acuzata de un coleg ca vad relatiile stereotipic, pentru ca imi plac barbatii care stiu sa repare chestii sau am zis ca da, recunosc, nu conduc ca un barbat!

Da, poate vad stereotipic, insa…am ajuns sa apreciez valoarea „estetica” si „medicinala” a femeii, ca sa zic asa. Adica produce o placere estetica la ochi si la spirit. Dar nu numai. Care te intelege si te iubeste neconditionat, chiar daca ai gresit nu stiu ce, sau nu ai facut nu stiu ce. Nu pentru ca ii aduci un Mertzan acasa… Care e buna oricat de rau ai fi. Pe care o poti pune pe o rana chiar daca e in suflet adanc si doare de ani de zile. Care plange pentru tine si nu doarme daca esti bolnav.

Da, nu neg ca femeile pot fi super manageri, dar sincer … pentru mine sunt intai femei si eventual mame. Daca primele doua lipsesc, asta cu managiuitu, controlatu, financiarele, etc, nu prea ma impresioneaza. Le bag la categoria androgini.

Avea o vorba un tigan din Kusturica care m-a dat pe spate… Vorbea de fosta lui sotie (desi am indoieli ca era obiectiv 100%): „asa de blanda ca o puneam sub haina sa-mi tina cald la inima”… Io asa vad o femeie adevarata. But then again, sunt femeie, deci risc sa ma insel…

Si asa pentru ziua de azi, o Natural Woman…

Anunțuri


{12/15/2008}   New Year’s Resolution

Ce vreau sa fac pana la 30 de ani (cica sa think big, altfel nu iese). Io-s mai realista asa si vreau atat:
– Sa am o casa undeva langa munti sa-i vad in fiecare zi
– Sa-i aduc pe ai mei aici cateva luni pe an sa se bucure de liniste macar la batranete
– Sa am un job mai ok decat acum. E chiar ok, da se poate mai bine.
– Sa am ceva deoparte pentru zile grele.
– Sa am un pian ca lumea
– Sa incep sa fac poze pe lat

Si … timp sa fac pian. Vreau cam multe…
Dupa 30 de ani vreau sa vad Asia. :-))) I think impossible, not big.



{12/15/2008}   Despre dependente

Un coleg ma tachina acum catva timp legat de faptul ca nu am dependente:
– Fumezi?
– Am incercat. Nu ma atrage.
– Iarba?
– Nu. Nu ma atrage.
– Bei?
– Nu, ca am ficatu prea mic. :-)). Ajung la urgente.
– Sex neprotejat?
– Esti nebun??? Nu exagerez, dar am grija.
– Hai domle, tre sa ai un viciu, ceva. Esti anormala. Te joci pe calculator?
– Nu. Mi se pare antisocializanta treaba. Te izoleaza.
– Televizor?
– N-am televizor.
– Pffff… nu se poate. Esti nevasta perfecta…

Mi s-a facut o frica…Io nevasta? Si dependenta mea de emotii? De revelatii? De urcat pana in varf si de vrut si mai sus? Nu e ambitie. Cred ca e doar frica de normalitate. Cum zice un prieten, noi romanii suntem poporul extremelor, nu ne place sa fie echilibrata/normala treaba. Ne acceptam nevestele si copiii pana intr-o zi cand ii batem de-i rupem, bem, fumam,ne certam ca chiorii, muncim pana murim (mai tineti minte cazul E&Y?), ne lasam exploatati pana ne dam demisia cu surle si trambite, tragem ca nebunii pentru… o casa?!? o masina?!? electrocasnice?!?

Acum doi ani aveam ce-si doreste orice om … un om care ma adora pentru ce eram, asa cum eram cu toate defectele, calitatile si nebuniile. Un om normal la cap, fara perversitati si care iubea copii. Si care ma iubea nebuneste. Am stat cativa ani, si? Cand am inceput sa simt ca situatia se aseaza pe fagas normal, ca Doamne fereste vin casnicie, copii m-a coplesit frica. Am evadat. The thrill was gone… Am intrat in sevraj. Dupa dor de el. Dupa greu. Voiam sa arda din nou. Mi-era groaza de trezitul de dimineata in papuci si discutiile gen „Tre sa sterg prafu…sa pun smantana sau iaurt in mancarea asta?”

De ce mi-e asa de frica de viata normala? Am avut relatii imposibile, de dependenta totala, de nebunie. Mi-am dorit barbati care ma pot modela pana cand sa devin…perfecta? Ce e aia perfecta? Care sa-mi arate parti din mine pe care nu le banuiam sau le negam. Care sa vada viata ca mine – un sir lung de revelatii amoroase, mistice, muzicale, vizuale, profesionale, nu ca o lupta zilnica pentru detalii. Emotia, revelatia sunt drogul meu.

Ziceam acum cativa ani: „Decat sa-mi pun o rochie alba o data in viata si sa zic „Da” in fata unui preot pe care nu-l cunosc si care va bea de banii mei, prefer sa repun totul in chestiune o data pe an. Ne mai iubim? Fara biserica, rochie si presiune sociala/familiala. Doar noi doi si ce e deasupra, cer, munte, aer… Si daca exista un om care simte la fel in fiecare an, atunci da, cu el o sa stau. Dar nu pentru ca ma leaga de el o bucata de metal cules de oameni saraci din mine…”. Mama radea „Cine crezi ca vrea o femeie sa-l repuna in chestiune o data pe an? Una sa taca din gura sa faca ciorba si sa tina casa. Aia cauta. Si a propos, dragostea tine trei ani„. Aaaaaaargh…

Conflict de generatii/ideologii. Am plecat de acasa. Mi s-a zis „o sa te chinui singura. nu pleca”. Am plecat nu numai de acasa, ci din tara de-a binelea. Am trecut de la dor, la disperare, la depresie, de la angoasa pentru ai mei pana la durere fizica ajungand la indiferenta emotionala. Am simtit de nu puteam duce cat simteam. Mi-a fost teama ca o sa crape ceva in mine… Si am ajuns sa vreau liniste si calm…

Si le-am avut. E greu primul an. Dupa…muncesti jumate din cat munceai inainte, poti avea o casa. A ta! O masina nu vorbesc. Floare la ureche. Hobbyiuri? Fac pian jazz de doi ani jumate. NU VISAM acum cinci ani ca o sa ajung sa improvizez pe Monk. Nici nu stiam ce e aia Monk… Si totusi… calmul si previzibilitatea astea ma dispera uneori… Lupta aia absurda din tara pentru un nimic de masina, o viata normala si un apartament comunist care-mi porneau adrenalina imi lipsesc. Dar cand ajung la un spital, medic, magazin sau ma uit la politica de acasa imi revin…

Cica oamenii care au dependente sunt slabi. Si oamenii care fug de normalitate si obisnuit cum sunt? Fara scapare? Nebuni? Visatori? Si unde ajung? Ajung undeva? Altfel decat singuri? Preda zicea in cartea mea preferata, chiar la inceput ca detasarea e secretul fericirii. Si acu cand simt ca incet incet trec de adolescenta emotionala… am ajuns sa zambesc cand imi amintesc cum ziceam ard, deci exist… si sa astept ceva mai… matur, poate mai profund putin…

Si un cantec sa mearga…



et cetera