Fara scapare











{12/09/2008}   Germany

– I’m going to Germany…
– Nuuu, nu rezisti acolo! Ai innebunit, Gaza a fost si a fost nefericita…
– Pai si aici se fac, stau si lucrez intr-o firma de trei oameni, unde se mai si cearta toata ziua…
– Of, dar nu Germania…
– E doar sase luni, n-o sa mor.
– Si… C stie ca vrei sa pleci?
– Stie ca vreau, nu stie exact unde si cat voi sta.

Viitorul meu sef ma sunase in timp ce ieseam de la metrou. Ma duceam sa ma intalnesc cu un prieten care peste ani a ajuns in Singapore. Si care imi gasise firma la care trebuia sa lucrez.
– E un tip super destept tipul cu care vei lucra, ai o groaza de invatat de la el!
– Hm…
– Intreaba-l pe Z. El iti poate confirma, se cunosc de mult.
(L-am sunat ulterior pe Z care mi-a confirmat ca viitorul meu sef era un mega-creier care lucrase la McKenzie si la PWC in Londra. Iar acum era antreprenor in Frankfurt.)
– Eu zic ca e ok. Plus e firma mica, deci poti invata multe. Mai multe decat aici. Si nu cer germana.
– Mi-e un pic teama de Germania insa… Am auzit ca-s … reci?
– Eh, te adaptezi tu, esti fata desteapta …
(„si hipersensibila, gandesc eu in timp ce-l ascultam… Doamne ajuta…”)
– … in plus e oras international, gasesti toate natiile acolo…
– Aham…
– Plus, e doar sase luni. Nu-ti place, te intorci! Nu e Asia sa fii la 12 ore de zbor…
– Ok, le zic ok atunci.
– Bun! Tine-ma la curent.
– Ok…

Hotararea nu e greu de luat la 22 de ani. Ce te tine acasa? Cand locuiesti cu parintii plus nepotica de 4 ani, lucrezi intr-o agentie care e la inceputuri pe un glorios salariu de 150€… si mai trebuie sa si negociezi pauza de pranz (!??!!)… nu prea ai chef sa ramai. Asa ca m-am decis repede. Parintii s-au ingrijorat dar au fost de acord. Mai greu a fost sa-mi anunt prietenul.

– Stiam ca o sa pleci…
– Stau doar sase luni. O sa fie o experienta buna. Dupa care ma intorc. Vii la mine!
– … Ok…
– Off…

Urasc despartirile. Am zis deja? Urasc despartirile. Despartirea de firma a fost insa interesanta. Am rezistat sase luni la ei. De ce? Nu prea imi placea ce faceam. Monitorizare de presa pentru un client. Intr-o zi am sarit un articol important si normal ca clientul s-a scandalizat. Din ziua aia m-am prins ca monitorizarea nu e my cup of tea… Plus la cate foi dai te sufoci de cerneala si citesti toate aberatiile din presa de scandal… „Traiasca relatiile publice„, ma gandeam eu, „cine m-a pus sa-mi doresc domeniul asta???”. Dar na, in viata faci si greseli. Eu gresisem firma. Si domeniul. Shit happens. Incercasem sa plec de la ei de mai multe ori. Germania era singura mea scapare.

Am anuntat in firma, simplu, ca intr-o luna plec din tara. Au fost surprinsi. Cine se astepta ca junioara timida si calma din firma sa plece si … unde? … la fritzi… Insa nu am plecat asa usor. Trebuia sa gasesc un inlocuitor.
– Auzi tie nu-ti place si vrei sa bagi pe altcineva acolo???? se burzuluieste una dintre prietenele mele
– Domle e o experienta, eu am invatat lucruri aici…
– De exemplu…
– Pai baza in PR. Si ca un antreprenoriat nu e neaparat cel mai potrivit loc sa incepi o cariera…
– De aia te duci la un antreprenor in Germania…
– Aia e altceva. Am incredere ca sunt ceva mai echilibrati decat noi romanii…
– Ai grija ce faci p-acolo!… Asa e A. Fata buna. Te cearta cu inima, dar cedeaza pana la urma.

Mai greu a fost cu prietenul meu si cu O (cea mai buna prietena a mea atunci). Aproape ca locuiam impreuna. Mergeam in Vama impreuna. Afara impreuna. La munte impreuna. Tocmai se despartise de prieten si noi ne lipisem de ea ca de o closca. In noaptea de Revelion cand a revenit acasa am asteptat-o cu paine si sare la gara. Si in diminetile de weekend reci ne fortam ochii sa vedem Bucegii de pe lacul Titan. „Ramaneti impreuna, da?” le ziceam eu „sa aveti grija de voi doi cat eu nu sunt. Si veniti la mine in vacanta”. Au ramas, sase luni prieteni buni, am fost in Praga impreuna, apoi cand m-am intors, pana cand fiecare a luat-o pe drumul lui…

Si uite asa am plecat in Germania… pentru sase luni.



et cetera