Fara scapare











{09/19/2008}   Germania continued

Si intr-un final am plecat in Germania, pentru sase luni.
-Uite ii dai astea lui M, e fata unui coleg de-al meu imi zice prietenul meu.
Zis si facut. Ajung (cu Eurolines, ca atunci nu aveam cine stie ce bani, repet aveam un salariu de 150€…) si prietena cu pricina ma asteapta in gara. Ii adusesem un pachet de esenta de ginseng sau asa, niste sticle de alea chinezesti cu mirosul lor incondundabil… M e o fata extrem de frumoasa. Blonda, cu ochi albastri, tocmai a terminat un doctorat in finante, proaspat maritata. Ce sa mai, toate atuurile. Un lucru ma rodea.
– Auzi da ce faci cu ginsengu asta?
– E antioxidant…
– Ah… iti pui lanturile in el sau cum?
– Nu, il beau…
(brusc ma simt inapoiata).

Zilele trec, M ma ia sub aripa ei, neavand foarte multi prieteni. Ma plimba cu bicicleta prin oras, imi arata locurile unde gasesc legume si fructe ieftine si bune, ma sfatuieste cum sa fac cu biroul, de genul…
– Ce salariu ai, schatz?
– 800, da e un stagiu amarat.
– Hm, pai puteai gasi cu 1000 sa stii… Eu in banca unde am lucrat inainte atat aveam. Insa era plictisitor. Groaznic. De aia mi-am dat demisia…
– E, mai rau decat in firma mea nu are cum sa fie.
– ?
– Isi aruncau cu monitoarele de calculatoare dupa ele uneori, se certau mereu. A trebuit sa negociez pauza de masa!
Rade cu pofta.
– Zau? Ce distractiv! Macar nu te plictiseai.
– Aia clar… Daca vedeai, era ireal uneori. Acu se certau, plangeau, acu se pupau… eram complet dezorientata. Si asta la birou.
– Aoleu daca ar vedea nemtii atat expresie de emotii, te-ar ucide cu zile… Aici se uita la tine ca la un extraterestru…
– Sincer si eu m-as uita ca la extraterestrii daca as mai vedea asa ceva din nou.
– Eh, in cativa ani o sa-ti lipseasca.
Asa plictisitor e Vestul ?„, ma intreb eu.

M nu lucreaza. Sotul ei trece examene pt domeniul financiar, iar ea isi cauta de lucru. Planuiesc sa plece din Germania, spre o tara mai slab impozitata. De aceea cand o sun e la piscina, sau acasa, sau la sala. Io pe asta cu statu acasa n-o s-o fac niciodata cred. N-as rezista stresului lipsei unui loc de munca.

– Ai observat ce zgarciti sunt astia? imi zice ea intr-o zi
– Hm?… Ei poate n-or fi toti.
– E… sa vezi soacra-mea de exemplu. Cand ma duc la ea imi face un sendvis cu o feliuta de branza de 1 mm si o felie de paine… Noi cand facem sendvisuri punem cate trei straturi…
Ma bufneste rasu. Asa e, si io mananc sendvisuri cu multe straturi…
– … plus cand mergem la ei in vizita scot doi biscuiti si o maslina … Io cand ma duc acasa mama pune pe masa tot ce are…
– … asa e, la noi te obliga sa mananci! Pana nu gusti ceva nu iesi din casa!
Radem amandoua.
– Uneori am impresia ca astia traiesc la 10% din capacitate… ofteaza ea.
– Sunt cam controlati, e adevarat.
– Uita-te si tu la ei… nu vezi unu sa rada necontrolat, sa strige pe strada… sa se distreze
– Ar trebui sa te muti in Italia, schatz…
– Asa erau si la facultate… Toti cu nasu-n carte… io le ziceam mereu, hai sa mai vorbim si noi despre sex, sa facem o gluma, sa alea…
– !?! Nu ti-ai facut prieteni?
– … n-aveam cu cine… Mergem la mine?

Plecam spre apartamentul ei, un studio aproape de centru, dragutel. O orga CASIO e in mijlocul camerei. Mi se pare asa un lux aceasta mica orga, eu nu mi-am permis niciodata pana atunci. Aveam sa-mi cumpar in cateva luni un pian electronic.
– Faci muzica?
– Da, am fost la scoala de muzica in Romania. Acum inregistrez pentru mine. Vreau sa ma fac pop-star!
Rad tare.
– Ce nebuna esti!
– Nu vorbesc serios!!! Chiar vreau, uite sa-ti arat.
Si imi da sa ascult cateva inregistrari de-ale ei. Canta bine la pain. Mai bine decat mine. Iar vocea are un timbru special, nu limpede, insa are farmec.
– Vreau sa ma duc la niste auditii.
– La cine?
– Pai am facut o inregistrare si vreau sa o trimit la cativa.
– Ce misto…

Mi se pare totul atat de … burgez, insa asta e normalitatea de fapt. In Romania nu aveam timp decat de munca. Orice altceva pe langa era weekend. Adevarat ca ma duceam la munte si faceam poze. Insa nu ma gandisem niciodata sa fac pian pe langa, intr-un grup, cu cineva. In timp ce cuget, M apare in camera cu ochii galbeni.
– Ce-ai facut????
– Mi-am facut masca.
Rad tare. „Cu ce ?”
– Cu ulei de masline si galbenus de ou. Vrei?
– Nu!
– Hai, schatz! Uite faci asa… si imi pune peste pleoape si sub ochi. Te dai si tu cu crema?
– Nu prea…
– Aoleu, se ingrozeste, eu am inceput de la 21!!! Trebuie, ca altfel faci riduri!
– Nu m-am gandit la asta. Ma privesc in oglinda si incep sa vad niste riduri… Of, uite acum incep sa stresez.
– Aoleu, vine S, se impacienteaza ea.
– Hai ca plec.

Fac cunostinta cu sotul ei.
– Si tu ce zici de germani? ma intreaba bietul om.
– Eu? De ce?
– Ei nu prea ii plac.
– Eh… te tachineaza ea asa, rad eu.

Stau un pic cu ei si plec. Are tot ce ii trebuie, ma gandesc, si totusi e unhappy. Ea zice ca din cauza tarii si a oamenilor. Ii multumesc in gand prietenului meu ca mi-a prezentat-o si ca mi-am facut un prieten. Iau trenul, ma intorc in camaruta mea de 10m2 si imi lipesc poze cu toti prietenii pe pereti.

Anunțuri


{09/16/2008}   Dancing queens

Da, nu glumesc.

Printre primele lucruri pe care mi le-au prezentat colegii cand am ajuns in Frankfurt au fost zgarie norii.
– Nu inaltimea e cea mai interesanta, ci ce se petrece inauntru.
– Pai, sunt banci, nu? indraznesc eu din putina cultura generala.
– Majoritatea au restaurante la ultimul etaj, imi povesteste unul dintre nemti.
– In turnul ala pe care il vezi inainte, la ultimul etaj era o discoteca care se invartea in timpul programului. Dupa cateva vodci cand dansezi cu o fata ai impresia ca te invarti in jurul ei! rade altul.
Numai dupa aia?” ma gandesc eu
– Iar la subsolul Bancii Europene e discoteca in fiecare vineri seara. O sa mergem.
– In banca ai pe care o vezi organizeaza cocktailuri firmele de fitze si in una dintre seri poate merge oricine sa bea un pahar… Sunt fete care danseaza pe bar, imi sopteste el ranjind. Li se zice Dancing Queens.
– Nu prea mai cred in regine, rad eu.
– Hai, e interesant de vazut, mergem in seara asta!
Oh
– Plecam in zece minute… au mancare gratis!!!
– Nu, serios, nu mi-e foarte foame…
– Nu poti refuza experientele culturale!!
Ma intreb ce experiente culturale cauta ei in alte tari…”

Am plecat toti (eram cativa romani, nemti, o cehoaica si o norvegiana). Intram in cladire. Civilizat dealtfel… lift de banca, cu muzica de lift (pian jazz :-)) ) si oameni in costume. Oglinzi enorme, geamuri fumurii si marmura roz pe jos. Ce mai, o banca! Ma intrebam cum o fi sa lucrezi in asa un mamut, in cubicule … daca l-as fi cunoscut pe Dilbert (sper ca-l cunoasteti pe Dilbert) as fi ras de banca lor. Asa, mi se parea doar deprimanta.

Intram in bar, la fel, calm, civilizat, curat (ciudat de aseptic dealtfel) si colegii mei se imbulzesc care mai de care sa infulece niste paste galbene, verzi si rosii obisnuite cu ton (daca mai tin bine minte). „Deci asta era faimoasa mancare…”. Io nu ma omor dupa paste daca nu au sos de rosii mult.

– Va servesc ceva? aud o voce in spatele meu si cand ma intorc ma blochez. O chelnerita cu parul periuta rosu fucsia si picioare de doi metri fixati intr-o fusta neagra atat de scurta ca de abia o fixau jartierele la vedere, ma imbie cu un cocktail. Are un zambet cald. Ma intreb cati ani are si pariez ca nu e nemtoaica.
– Eu as vrea un …, se baga un coleg in fata mea.
Chelnerita zambeste si vazand majoritatea studenti ne propune sa asteptam Happy Hour pentru a fi serviti, care incepea in zece minute.
– Aveti timp sa terminati pastele, zambeste ea privind farfuriile aproap linse…
– Poloneza, imi sopteste un coleg de masa dupa ce pleaca. E plin aici. Ei beau si ele muncesc. Din fericire pentru noi…
– Esti cam dur, zic eu. Nu toti beau.
– … restul fura…

Fusesem avertizata ca nemtii pot fi destul de duri cu emigrantii, mai ales cu polonezii pe care au pica, imi promit in gand sa nu raman in Germania. Intelegeam de ce fata fusese sarcastica cu ei. Cand … suntem serviti. Incepuse Happy Hour. Eu nu prea rezist la bautura. O Caipirinha si ma culc. Insa Happy Hour tine oamenii la mese timp de ora cu gurile lipite de pahar. E ceva incredibil, unii beau pana pica, pana ii cara altii. Incerc vreo patru cocktailuri non-alcoolice spre rasul colegilor si ma intreb ce caut acolo.

Lumina barului se schimba din alb in orange-rosu si clientii inceteaza brusc conversatiile. Trei fete in lenjerie sar pe bar si incep sa danseze echilibristic printre paharele clientilor asezati in locurile strategice.
– Asa se distreaza bancherii in Frankfurt, imi striga cineva in ureche. Nu e  rau, nu?

Simt cum mi se strange stomacul. Am dansat si eu pe mese la viata mea. Insa ce te tine in viata cand te ridici din pat, iti faci fata acuarea , iti lipesti o peruca rosie de cap, iti tragi lenjeria de piele neagra peste corpul epilat in intregime si dansezi pe tocuri de 10 deasupra nasului unui blazat de 30-40 de ani…? Ma gandesc ca doar drogurile. Si alcoolul. Clientii le indeasa bani in sutiene si in slip. Ma gandesc cu groaza ca e bar cu intrare libera. Oricine poate veni.

Imi cer scuze de la colegi. Le zic ca pierd metroul. II las chelneritei bacsis toti banii din buzunar. Poate asa ajunge mai aproape de scop iese din bomba asta…
– Nu ti-a placut?? ma intreaba un coleg venit in fuga la lift sa-si ia la revedere.
– E prea tarziu pentru mine, zambesc si trag usa. Fetele celelalte vorbesc si rad, ignorand dansatoarele.

Intr-adevar era prea tarziu. Trebuia sa fi plecat din clipa in care am intrat…



{09/15/2008}   Germania

– Plec in Germania…
– Nuuu, nu rezisti acolo! Ai innebunit, Gaza a fost si a fost nefericita…
– Pai si aici se fac, stau si lucrez intr-o firma de trei oameni, unde se mai si cearta toata ziua…
– Of, dar nu Germania…
– E doar sase luni, n-o sa mor.
– Si… C stie ca vrei sa pleci?
– Stie ca vreau, nu stie exact unde si cat voi sta.

Viitorul meu sef ma sunase in timp ce ieseam de la metrou. Ma duceam sa ma intalnesc cu un prieten care peste ani a ajuns in Singapore. Si care imi gasise firma la care trebuia sa lucrez.
– E un tip super destept tipul cu care vei lucra, ai o groaza de invatat de la el!
– Hm…
– Intreaba-l pe Z. El iti poate confirma, se cunosc de mult.
(L-am sunat ulterior pe Z care mi-a confirmat ca viitorul meu sef era un mega-creier care lucrase la McKenzie si la PWC in Londra. Iar acum era antreprenor in Frankfurt.)
– Eu zic ca e ok. Plus e firma mica, deci poti invata multe. Mai multe decat aici. Si nu cer germana.
– Mi-e un pic teama de Germania insa… Am auzit ca-s … reci?
– Eh, te adaptezi tu, esti fata desteapta …
(„si hipersensibila, gandesc eu in timp ce-l ascultam… Doamne ajuta…”)
– … in plus e oras international, gasesti toate natiile acolo…
– Aham…
– Plus, e doar sase luni. Nu-ti place, te intorci! Nu e Asia sa fii la 12 ore de zbor…
– Ok, le zic ok atunci.
– Bun! Tine-ma la curent.
– Ok…

Hotararea nu e greu de luat la 22 de ani. Ce te tine acasa? Cand locuiesti cu parintii plus nepotica de 4 ani, lucrezi intr-o agentie care e la inceputuri pe un glorios salariu de 150€… si mai trebuie sa si negociezi pauza de pranz (!??!!)… nu prea ai chef sa ramai. Asa ca m-am decis repede. Parintii s-au ingrijorat dar au fost de acord. Mai greu a fost sa-mi anunt prietenul.

– Stiam ca o sa pleci…
– Stau doar sase luni. O sa fie o experienta buna. Dupa care ma intorc. Vii la mine!
– … Ok…
– Off…

Urasc despartirile. Am zis deja? Urasc despartirile. Despartirea de firma a fost insa interesanta. Am rezistat sase luni la ei. De ce? Nu prea imi placea ce faceam. Monitorizare de presa pentru un client. Intr-o zi am sarit un articol important si normal ca clientul s-a scandalizat. Din ziua aia m-am prins ca monitorizarea nu e my cup of tea… Plus la cate foi dai te sufoci de cerneala si citesti toate aberatiile din presa de scandal… „Traiasca relatiile publice„, ma gandeam eu, „cine m-a pus sa-mi doresc domeniul asta???”. Dar na, in viata faci si greseli. Eu gresisem firma. Si domeniul. Shit happens. Incercasem sa plec de la ei de mai multe ori. Germania era singura mea scapare.

Am anuntat in firma, simplu, ca intr-o luna plec din tara. Au fost surprinsi. Cine se astepta ca junioara timida si calma din firma sa plece si … unde? … la fritzi… Insa nu am plecat asa usor. Trebuia sa gasesc un inlocuitor.
– Auzi tie nu-ti place si vrei sa bagi pe altcineva acolo???? se burzuluieste una dintre prietenele mele
– Domle e o experienta, eu am invatat lucruri aici…
– De exemplu…
– Pai baza in PR. Si ca un antreprenoriat nu e neaparat cel mai potrivit loc sa incepi o cariera…
– De aia te duci la un antreprenor in Germania…
– Aia e altceva. Am incredere ca sunt ceva mai echilibrati decat noi romanii…
– Ai grija ce faci p-acolo!… Asa e A. Fata buna. Te cearta cu inima, dar cedeaza pana la urma.

Mai greu a fost cu prietenul meu si cu O (cea mai buna prietena a mea atunci). Aproape ca locuiam impreuna. Mergeam in Vama impreuna. Afara impreuna. La munte impreuna. Tocmai se despartise de prieten si noi ne lipisem de ea ca de o closca. In noaptea de Revelion cand a revenit acasa am asteptat-o cu paine si sare la gara. Si in diminetile de weekend reci ne fortam ochii sa vedem Bucegii de pe lacul Titan. „Ramaneti impreuna, da?” le ziceam eu „sa aveti grija de voi doi cat eu nu sunt. Si veniti la mine in vacanta”. Au ramas, sase luni prieteni buni, am fost in Praga impreuna, apoi cand m-am intors, pana cand fiecare a luat-o pe drumul lui…

Si uite asa am plecat in Germania… pentru sase luni.



et cetera