Fara scapare











{09/13/2008}   Despartire

Da, despartirea este o parte importanta a imigratiei. Si cea mai grea dealtfel. Desigur, hartoagele, vizele, pasapoartele, mutatul cu tot calabalacu, limba pe care o vorbesti mai mult sau mai putin bine, mancarea (daca va mutati in China de exemplu, sau chiar si mai aproape in Anglia) sunt grele.

Insa cea mai grea e singuratatea din primele luni. Aia e nasoala. Brusc, esti singur. In primele zile, saptamani cat descoperi tot, te chinui cu diverse detalii gen in ce directie se baga biletu la metrou (daca se baga), sau la ce ora e trenu care te duce acasa cand iesi de la birou, orientarea dupa placutele non-romanesti, etc… iti distrag atentia de la asta, nu realizezi. Vorba aia I found my friends, they’re in my head… Nu sunt langa tine insa ultima discutie ti-a ramas in cap si apoi exista messenger, bloguri, skype… Tine cateva luni, poate tine chiar si un an. Insa intr-un final realizezi ca da, esti singur.

Cand simti despartirea cel mai tare?
Cand te trezesti singur. Bun, te trezesti singur, si zici ca e iesit sa cumpere ceva de mancare, sa spele masina, sa lucreze … si revine diseara.  Suni, ca in fiecare zi, ca ieri, ca alaltaieri, vorbesti ca si cand v-ati vedea diseara… sigur va veni diseara.  Nu stii tu, corpul tau stie. E obisnuit sa il ia in brate cand adormi. Asa ca intinzi mainile si iei vidul in brate din obisnuinta… Nu vine azi, dar vine luan viitoare, in vacanta.

Cand esti bolnav. Cand pui mana pe telefon suni acasa si te abtii sa-i zici mamei o prostie de genu am conjunctivita. Acasa n-ar fi fost ceva grav, aia e, ti s-au umflat ochii, terece pana te mariti… De aici insa te abtii. Stai acasa singur doua saptamani pana se dezumfla ochii, suni constiincios in fiecare zi sa le spui ca esti bine sanatos si sa verifici ca ei sunt la fel.

Cand e cineva bolnav acasa. Normal ca si in partea ailalta e la fel. Nimeni nu-ti spune daca se intampla ceva. Afli la fel, dupa cateva saptamani dupa ce mirosi ceva suspect ca tata a facut o criza brusca si atunci simti despartirea in stare pura. Blocaj psihic. Daca pateste ceva? Suni un prieten pe GTalk, eu am bafta sa am. Da, esti aici si te poti duce, insa cand sa te duci acum sau intr-o luna? Ce poti sa faci? Daca ai bafta ai un frate sau o sora acasa care macar moral e langa ei. Si care iti povesteste obiectiv si ceva mai dur intregul episod enervandu-se ca te stresezi aiurea si exagerezi…  Si in final trece, insa de la o varsta stii ca mereu se va intampla ceva si tu nu esti acolo.

Cand te certi cu prietenii din prostii. Messengeru e minunat insa pentru subiecte delicate … nimic nu e ca o discutie fata-n fata. Sau cand te certi cu un prieten aflat in alta tara pentru ca fiecare a dezvoltat paranoiile lui si reactioneaza gresit in felul lui.

Cand intr-un final apoteotic te paraseste prietenul sau prietena cu care credeai ca aveai o relatie de succes de cca cinci ani… Si erai mandru ca ai reusit sa treci peste probleme imigratiei, ati comunicat (greu, adevarat, mai rar, adevarat), ati facut planuri. Brusc intr-o zi simti umbra amenintatoare a despartirii in aer si te apuca stresul. Incepi sa scrii, sa suni, sa lasi mesaje, sa dai toata atentia de care nu ai fost in stare pana acum… uneori merge. La mine nu a mers. Intr-un weekend candva in jurul zilei merel totul s-a scufundat. Nu zic ca nu stiam, banuiam de mult ca relatiile la distanta nu rezista insa speram.
– Tu esti capabila sa te detasezi si sa-ti vezi de viata, eu nu. Au fost anii cei mai chinuitori din viata mea.
(va asigur ca el ma parasea nu eu). Si tipicele fraze de vreau sa fim prieteni, eu tin la tine, nu vreau sa suferi, etc… Dupa cinci ani par penibile. Toti le-am zis o data. Eu nu cred ca o se la mai zic. Daca voi trece (sper sa nu) printr-o alta despartire va fi direct si simplu. Ma va uri si va trece mai usor mai departe.

Da, despartirea e tag-ul oricarei imigratii. Daca nu puteti trece prin asa ceva, va sfatuiesc cald sa nu va aruncati. E cert ca sunt multe laturi pozitive, despre care voi vorbi, insa asta este o realitate zilnica.



et cetera