Germania continued

Si intr-un final am plecat in Germania, pentru sase luni.
-Uite ii dai astea lui M, e fata unui coleg de-al meu imi zice prietenul meu.
Zis si facut. Ajung (cu Eurolines, ca atunci nu aveam cine stie ce bani, repet aveam un salariu de 150€…) si prietena cu pricina ma asteapta in gara. Ii adusesem un pachet de esenta de ginseng sau asa, niste sticle de alea chinezesti cu mirosul lor incondundabil… M e o fata extrem de frumoasa. Blonda, cu ochi albastri, tocmai a terminat un doctorat in finante, proaspat maritata. Ce sa mai, toate atuurile. Un lucru ma rodea.
– Auzi da ce faci cu ginsengu asta?
– E antioxidant…
– Ah… iti pui lanturile in el sau cum?
– Nu, il beau…
(brusc ma simt inapoiata).

Zilele trec, M ma ia sub aripa ei, neavand foarte multi prieteni. Ma plimba cu bicicleta prin oras, imi arata locurile unde gasesc legume si fructe ieftine si bune, ma sfatuieste cum sa fac cu biroul, de genul…
– Ce salariu ai, schatz?
– 800, da e un stagiu amarat.
– Hm, pai puteai gasi cu 1000 sa stii… Eu in banca unde am lucrat inainte atat aveam. Insa era plictisitor. Groaznic. De aia mi-am dat demisia…
– E, mai rau decat in firma mea nu are cum sa fie.
– ?
– Isi aruncau cu monitoarele de calculatoare dupa ele uneori, se certau mereu. A trebuit sa negociez pauza de masa!
Rade cu pofta.
– Zau? Ce distractiv! Macar nu te plictiseai.
– Aia clar… Daca vedeai, era ireal uneori. Acu se certau, plangeau, acu se pupau… eram complet dezorientata. Si asta la birou.
– Aoleu daca ar vedea nemtii atat expresie de emotii, te-ar ucide cu zile… Aici se uita la tine ca la un extraterestru…
– Sincer si eu m-as uita ca la extraterestrii daca as mai vedea asa ceva din nou.
– Eh, in cativa ani o sa-ti lipseasca.
„Asa plictisitor e Vestul ?„, ma intreb eu.

M nu lucreaza. Sotul ei trece examene pt domeniul financiar, iar ea isi cauta de lucru. Planuiesc sa plece din Germania, spre o tara mai slab impozitata. De aceea cand o sun e la piscina, sau acasa, sau la sala. Io pe asta cu statu acasa n-o s-o fac niciodata cred. N-as rezista stresului lipsei unui loc de munca.

– Ai observat ce zgarciti sunt astia? imi zice ea intr-o zi
– Hm?… Ei poate n-or fi toti.
– E… sa vezi soacra-mea de exemplu. Cand ma duc la ea imi face un sendvis cu o feliuta de branza de 1 mm si o felie de paine… Noi cand facem sendvisuri punem cate trei straturi…
Ma bufneste rasu. Asa e, si io mananc sendvisuri cu multe straturi…
– … plus cand mergem la ei in vizita scot doi biscuiti si o maslina … Io cand ma duc acasa mama pune pe masa tot ce are…
– … asa e, la noi te obliga sa mananci! Pana nu gusti ceva nu iesi din casa!
Radem amandoua.
– Uneori am impresia ca astia traiesc la 10% din capacitate… ofteaza ea.
– Sunt cam controlati, e adevarat.
– Uita-te si tu la ei… nu vezi unu sa rada necontrolat, sa strige pe strada… sa se distreze
– Ar trebui sa te muti in Italia, schatz…
– Asa erau si la facultate… Toti cu nasu-n carte… io le ziceam mereu, hai sa mai vorbim si noi despre sex, sa facem o gluma, sa alea…
– !?! Nu ti-ai facut prieteni?
– … n-aveam cu cine… Mergem la mine?

Plecam spre apartamentul ei, un studio aproape de centru, dragutel. O orga CASIO e in mijlocul camerei. Mi se pare asa un lux aceasta mica orga, eu nu mi-am permis niciodata pana atunci. Aveam sa-mi cumpar in cateva luni un pian electronic.
– Faci muzica?
– Da, am fost la scoala de muzica in Romania. Acum inregistrez pentru mine. Vreau sa ma fac pop-star!
Rad tare.
– Ce nebuna esti!
– Nu vorbesc serios!!! Chiar vreau, uite sa-ti arat.
Si imi da sa ascult cateva inregistrari de-ale ei. Canta bine la pain. Mai bine decat mine. Iar vocea are un timbru special, nu limpede, insa are farmec.
– Vreau sa ma duc la niste auditii.
– La cine?
– Pai am facut o inregistrare si vreau sa o trimit la cativa.
– Ce misto…

Mi se pare totul atat de … burgez, insa asta e normalitatea de fapt. In Romania nu aveam timp decat de munca. Orice altceva pe langa era weekend. Adevarat ca ma duceam la munte si faceam poze. Insa nu ma gandisem niciodata sa fac pian pe langa, intr-un grup, cu cineva. In timp ce cuget, M apare in camera cu ochii galbeni.
– Ce-ai facut????
– Mi-am facut masca.
Rad tare. „Cu ce ?”
– Cu ulei de masline si galbenus de ou. Vrei?
– Nu!
– Hai, schatz! Uite faci asa… si imi pune peste pleoape si sub ochi. Te dai si tu cu crema?
– Nu prea…
– Aoleu, se ingrozeste, eu am inceput de la 21!!! Trebuie, ca altfel faci riduri!
– Nu m-am gandit la asta. Ma privesc in oglinda si incep sa vad niste riduri… Of, uite acum incep sa stresez.
– Aoleu, vine S, se impacienteaza ea.
– Hai ca plec.

Fac cunostinta cu sotul ei.
– Si tu ce zici de germani? ma intreaba bietul om.
– Eu? De ce?
– Ei nu prea ii plac.
– Eh… te tachineaza ea asa, rad eu.

Stau un pic cu ei si plec. Are tot ce ii trebuie, ma gandesc, si totusi e unhappy. Ea zice ca din cauza tarii si a oamenilor. Ii multumesc in gand prietenului meu ca mi-a prezentat-o si ca mi-am facut un prieten. Iau trenul, ma intorc in camaruta mea de 10m2 si imi lipesc poze cu toti prietenii pe pereti.

Gastronomie

Am spus ca mancatul este un ritual la francezi? Serios. Putem zice ca si la noi cate odata. De exemplu tata avea o vorba „de la masa nu te scoala nici regele”. Insa ramanea teorie. Mereu suna cineva cand eram toata familia asezati in jurul mesei si atunci patriarhul se irita. Trebuia sa scurte conversatia.

In Franta lucrurile sunt mai grave. Aici o masa proasta poate strica ziua cuiva. In consecinta productivitatea unei intregi firme. O masa buna, de asemenea, mai ales daca e insotita de un vin bun. Pentru ca vinerea e zi ritualica de isti cu colegii la restaurant, adesea vineri dupa amiaza devine un fel de weekend sneak preview. Toata lumea este deja in weekend si o ternsmit destul de clar in genul „putem vorbi despre asta luni??” sau isi pun telefoanele direct pe mesagerie.

Bun deci culinarul este o arta in Franta. Si o ocupatie. De exemplu am o colega care cunoaste toate restaurantele bune din oras. Este anuarul firmei. Ai nevoie de o recomandare ea e persoana recomandata. Si nu se supara daca razi de ea. „Da imi plac restaurantele, nu se vede?”. Evenimentele in familie se sarbatoresc in restaurante. Ziua mamei sau a tatalui la fel. Imi amintesc intr-o zi am avut un coleg spaniol in vizita si am incercat sa-l scoatem in oras. Nu gaseam loc nicaieri. Era ziua tatalui… totul fusese rezervat de doua saptamani… Am terminat intr-un final intr-o clatitatrie si am baut suc de mere. Undeva se gaseste de mancare aici…

La noi parca nu e asa. Sau nu m-am gandit eu niciodata, insa de cate ori am propus parintilor sa mergem la restaurant au refuzat. Nu ca r fi scump, ci ca e mai buna mancarea acasa. Ce-i drept…

Deci de cand sunt aici am incercat tot ce misca. Mancare chinezeasca. marocana. Japoneza. Thailandeza. Indiana. Frantuzeasca (bretona, alsaciana, provensala). Portugheza. Mediteraneeana. Italieneasca. Fructe de mare. Si vinurile de rigoare. Si nu tot timpul din bugetul meu. Deci asa e obiceiul. Am bafta as putea zice, pe de alta parte iau obiceiuri proaste. Ma snobizez ca sa zic asa. Am citit intr-un studiu de trenduri (cum am zis am inceput scoala iar – sunt toba, va pot spune toate tendintele din piata) ca snobizarea se manifesta intai prin mancatul in oras. Este primul indiciu. Apoi urmeaza filme, teatre. Masini si ceasuri. Apoi bijuterii pe cinci. Eu am trecut de primele trei. Ingrijorator. Nici nu banuiam ca sunt snoaba daca am masina. Sau ceas. Sau ca mananc de doua ori pe zi la ore regulate…

Sa revenim la mancare. Un semn ca economia franceza e in stagnare e consumul in scadere in turism si restaurante… E timpul sa punem banii la cearceaf cred. Ca in banci se pare … nu se stie niciodata ce vine…

Coafor

De doua zile m-am apucat serios de scoala. Si de blogging. Am innebunit. Sunt terminata de oboseala, insa e bine. Astazi primul jam session la conservator cu colegii.

Intr-un final (pe la ora 12 noaptea) ajung si eu acasa si gasesc mesaj pe mail.

„nu te vad pe gmail chat

eu plec la coafor

vb mai tarziu.”

Brusc am o revelatie: imi complic viata inutil. Noaptea fac studii de caz ca dementa despre Virgin Atlantic, EMI, Nokia si industria bijuteriilor. Plus cercetari. Plus citesc x carti deodate… Dupa care fac jazz… Nu puteam sa aleg si eu ceva mai simplu?? O carte despre sex si niste U2 de exmplu… sau un coafor …
Maine ma duc, promit.

Dancing queens

Da, nu glumesc.

Printre primele lucruri pe care mi le-au prezentat colegii cand am ajuns in Frankfurt au fost zgarie norii.
– Nu inaltimea e cea mai interesanta, ci ce se petrece inauntru.
– Pai, sunt banci, nu? indraznesc eu din putina cultura generala.
– Majoritatea au restaurante la ultimul etaj, imi povesteste unul dintre nemti.
– In turnul ala pe care il vezi inainte, la ultimul etaj era o discoteca care se invartea in timpul programului. Dupa cateva vodci cand dansezi cu o fata ai impresia ca te invarti in jurul ei! rade altul.
„Numai dupa aia?” ma gandesc eu
– Iar la subsolul Bancii Europene e discoteca in fiecare vineri seara. O sa mergem.
– In banca ai pe care o vezi organizeaza cocktailuri firmele de fitze si in una dintre seri poate merge oricine sa bea un pahar… Sunt fete care danseaza pe bar, imi sopteste el ranjind. Li se zice Dancing Queens.
– Nu prea mai cred in regine, rad eu.
– Hai, e interesant de vazut, mergem in seara asta!
„Oh ”
– Plecam in zece minute… au mancare gratis!!!
– Nu, serios, nu mi-e foarte foame…
– Nu poti refuza experientele culturale!!
„Ma intreb ce experiente culturale cauta ei in alte tari…”

Am plecat toti (eram cativa romani, nemti, o cehoaica si o norvegiana). Intram in cladire. Civilizat dealtfel… lift de banca, cu muzica de lift (pian jazz :-)) ) si oameni in costume. Oglinzi enorme, geamuri fumurii si marmura roz pe jos. Ce mai, o banca! Ma intrebam cum o fi sa lucrezi in asa un mamut, in cubicule … daca l-as fi cunoscut pe Dilbert (sper ca-l cunoasteti pe Dilbert) as fi ras de banca lor. Asa, mi se parea doar deprimanta.

Intram in bar, la fel, calm, civilizat, curat (ciudat de aseptic dealtfel) si colegii mei se imbulzesc care mai de care sa infulece niste paste galbene, verzi si rosii obisnuite cu ton (daca mai tin bine minte). „Deci asta era faimoasa mancare…”. Io nu ma omor dupa paste daca nu au sos de rosii mult.

– Va servesc ceva? aud o voce in spatele meu si cand ma intorc ma blochez. O chelnerita cu parul periuta rosu fucsia si picioare de doi metri fixati intr-o fusta neagra atat de scurta ca de abia o fixau jartierele la vedere, ma imbie cu un cocktail. Are un zambet cald. Ma intreb cati ani are si pariez ca nu e nemtoaica.
– Eu as vrea un …, se baga un coleg in fata mea.
Chelnerita zambeste si vazand majoritatea studenti ne propune sa asteptam Happy Hour pentru a fi serviti, care incepea in zece minute.
– Aveti timp sa terminati pastele, zambeste ea privind farfuriile aproap linse…
– Poloneza, imi sopteste un coleg de masa dupa ce pleaca. E plin aici. Ei beau si ele muncesc. Din fericire pentru noi…
– Esti cam dur, zic eu. Nu toti beau.
– … restul fura…

Fusesem avertizata ca nemtii pot fi destul de duri cu emigrantii, mai ales cu polonezii pe care au pica, imi promit in gand sa nu raman in Germania. Intelegeam de ce fata fusese sarcastica cu ei. Cand … suntem serviti. Incepuse Happy Hour. Eu nu prea rezist la bautura. O Caipirinha si ma culc. Insa Happy Hour tine oamenii la mese timp de ora cu gurile lipite de pahar. E ceva incredibil, unii beau pana pica, pana ii cara altii. Incerc vreo patru cocktailuri non-alcoolice spre rasul colegilor si ma intreb ce caut acolo.

Lumina barului se schimba din alb in orange-rosu si clientii inceteaza brusc conversatiile. Trei fete in lenjerie sar pe bar si incep sa danseze echilibristic printre paharele clientilor asezati in locurile strategice.
– Asa se distreaza bancherii in Frankfurt, imi striga cineva in ureche. Nu e  rau, nu?

Simt cum mi se strange stomacul. Am dansat si eu pe mese la viata mea. Insa ce te tine in viata cand te ridici din pat, iti faci fata acuarea , iti lipesti o peruca rosie de cap, iti tragi lenjeria de piele neagra peste corpul epilat in intregime si dansezi pe tocuri de 10 deasupra nasului unui blazat de 30-40 de ani…? Ma gandesc ca doar drogurile. Si alcoolul. Clientii le indeasa bani in sutiene si in slip. Ma gandesc cu groaza ca e bar cu intrare libera. Oricine poate veni.

Imi cer scuze de la colegi. Le zic ca pierd metroul. II las chelneritei bacsis toti banii din buzunar. Poate asa ajunge mai aproape de scop iese din bomba asta…
– Nu ti-a placut?? ma intreaba un coleg venit in fuga la lift sa-si ia la revedere.
– E prea tarziu pentru mine, zambesc si trag usa. Fetele celelalte vorbesc si rad, ignorand dansatoarele.

Intr-adevar era prea tarziu. Trebuia sa fi plecat din clipa in care am intrat…

Bio

Bio este un ditai conceptul in Europa de Vest. Pentru ei inseamna orice netratat cu ingrasaminte sau genetic. Pe romaneste, mancarea de la piata (numai ca noi nu stim cat aracet baga aia in smantana sau chimicale in zarzavaturi…). Ei stiu. Pe scurt aici stii daca mananci zece E-uri sau doua E-uri… The Bio people zic ca ei au 0 E-uri, ca poluam mai putin, etc… Lucru pe care eu si inca cativa nebuni care nu se lasa facuti cu una cu doua il contestam foarte acid de fiecare data. Parintii mei sunt copii de oameni simpli. Domle, gandacii de Colorado nu pleaca asa cu una cu doua, stiu eu de la tata. Doar daca nu e vreun expert feng-shui prin preajma… La asta nu s-au gandit 😉

Bun, insa conceptul Bio a devenit un fel de brand loyalism… in consecinta, comerciantii incep sa extinda conceptul. Intr-o zi m-am distrat mergand cu un prieten Bio-man la CoopBio (Cooperativa Bio)

– Nu stiam ca exista cooperative Bio (eu)
– Ba da, noi avem o prietena care e sefa de raion!!!
– … aha…
– … E super greu sa intri in bransa!
– Nu cred ca e greu. Pur si simplu e mai scump (de trei-patru ori). Nu pot sa cred aici strugurii locali sunt de cinci ori mai scumpi decat aia spanioli… La noi e invers.
– Ba da, e chestiune de principiu!
– Ah… Au si lapte??? Cum adica lapte bio? Adica muls cu mana?
– Nu, adica vaca mananca iarba netratata.
– Ah… (incepeam sa ma simt usor inapoiata). !?! … scaune… !?! Cum adica scaune bio?
– Adica rapita e netratata.
– Pai si ce nevoie ai sa stai pe un scaun netratat? Sa mananci inteleg insa sa te asezi pe el. Io daca l-as lua l-as pune in titrina nu m-as aseza pe el… (costa destul de mult).

Bun, dupa ce trecem in ansamblu toate produsele (seminte pentru salata, salate, legume, gemuri, ciocolata!!, supe, tot felu de frunze si alge uscate, fructe zaharisite, covoare, hartie…) iesim din magazin. O asteptam pe sefa de raion (amica a „ghidului” meu). Ne suim in masina sa plecam, noi in fata, ea in spate cu o laduta Bio plina cu produse bio…

Dupa cateva minute de conversatie in masina se instaureaza un miros familiar de camp proaspat ingrasat… Il privesc pe tovarasul meu – care desi e fan bio e un paranoiac al mirosurilor, sau poate e ruda cu Süskind (de exemplu inainte de a manca ceva, orice! miroase sa se asigure ca nu e stricat…). Intr-o subtilitate totala coboram geamurile continuand conversatia si numaram kilometrii pana la destinatie.

Coborand din masina…
– Doamne, pufnesc eu. Scuza-ma tu esti maniacul mirosurilor, dar ceva mirosea groaznic in masina …
– Da, cam mirosea. Ma intreb ce naiba o fi… si incepe sa scuture covoarele.
– Acum e ok, poate o fi luat ceva pe talpa…

Intorcandu-se catre noi, colega Bio ne priveste amuzata.
– Vaaaai, ce ametita sunt! Trebuia sa-l pun in portbagaj!!! zambeste ea aratandu-ne un saculet cu … ingrasamant proaspat…

– E Bio, va asigur!
– !?! „Nu vreau sa stiu cum il testeaza”, ma gandesc eu.
– E pentru gradina mamei, ea face totul Bio! In familia noastra suntem toti adepti.
„Sper ca nu si detergentul din masina de spalat”…

Feng shui

Intr-o zi normala de birou primesc un mail de la o fosta prietena hotarata sa plece din tara.
– G, te rog ajuta-am! Ce mai poti sfatui, cum pot gasi un stagiu?

M-am impacientat brusc, pentru ca acum cativa ani aceeasi prietena fusese acceptata la un master in Bordeaux… si intr-un final renuntase. Nu mai intelegeam nimic. Ma gandeam, domle asa nasol tre sa fi devenit totul in tara mea daca e asa hotarata sa plece. Sau… s-a despartit de iubitul ei si nu mai suporta sa fie in aceiasi 237.500Km.2… Inca neconvinsa de seriozitatea demersului dar dornica sa ajut, ii scriu.

– Esti ok? S-a intamplat ceva?
– Da, sunt foarte ok.
– Cu M. e bine?
– Foarte bine, ne mutam impreuna… (respir usurata)
– Pai… si de ce asa brusc vrei sa pleci?
– Asa, pentru experienta…
– Mai, nu stiu daca merita sa pleci intr-un stagiu (in speta prost platit) pentru sase luni, sa lasi job, casa … acum… La 20 de ani intelegeam, dar acum cand ai un job stabil sa o iei de la capat…In fine. UIte …

Si i-am dat toate linkurile pe care le aveam, am cautat listele de stagii si incercam sa o motivez… cand brusc
-G, trebuie sa plec, scuza-ma, dar nu mi-am facut dus si avem intalnire cu expertul feng-shui care ne decoreaza apartamentul!…
– ?!?
– … ca ne mutam impreuna si muncim la amenajarea asta de cateva luni …
– … ce e ala expert feng-shui…? intreb eu simtindu-ma ridicola. „Doamne locuiesc in tara snobilor si nu stiu ce e aia…”
– … pai … stii tu, sa vada cum e cu energiile astea…
– … a-ha… „De ala de-ti zice sa nu cumperi mese in colturi ?” ma gandesc eu…
– Trebuie sa fug! Te pup!
– Te pup! …

!?! Am ramas singura si complexata. Ma lamureste si pe mine cineva ce e aia un expert feng-shui, totusi…!?! …

Manele

Una dintre primele bucurii de care am fost lipsita brusc cand am aterizat aici a fost … lipsa de manele. NU am realizat imediat. Mi se parea doar ceva mai linistit, eram mai putin nervoasa, dormeam bine noaptea…

Si brusc intr-o zi am realizat ce lipsea. Eram in Paris in metrou cand… doi eh… domni rromi ca sa zic asa… intra in vagon cu un casetofon de ala vechi in mana si aud glorioasele acorduri ale slagarului „Libera la mare”. Sa va explic acest concept. Aici nu se canta in metrou doar asa, din gura. Baietii au ridicat stacheta nitel, doar suntem in capitala culturii si modei, in metrou se face … playback!! Cum de nu s-au gandit si ai nostri?? Dar in fine, aici se vede diferenta de fonduri, aici isi permit un casetofon, spart vai mama lui, dar care functioneaza…

Va inchipuiti deci doi ditai … oamenii cantand „ne iubim pe nisipul fierbinte, nu mai sunt o fata cuminte” in aplauzele francezilor, care oricum nu intelegeau nimic… si care sunt fani muzica „orientala” cum ii zic ei.

Bun, toate bune si frumoase, radem, petrecem, insa prestatia se plateste domnilor! Nu platiti? Va luati o vorba de bine spusa cu zambetul acela caracteristic pe care l-as sterge cu buretele de pe fata lor oricand… N-am rezistat si le-am aratat obrazul. „Nu-i frumos sa injuri oamenii in alta limba decat a lor…”. „Vaaai, domnisoara e romanca de-a noastra…”. „De-a voastra… hm…”

Si ne mai miram cand francezii fac confuzia intre romani si rromi… 🙂 Nu stiu sincer cu cine intra mai des in contact.

Cinema

Un lucru simplu. O duminica seara la cinema. Mergem sa vedem Batman (nu e rau, va asigur).

Am cumparat o cutie de floricele sarate (aici trebuie sa precizezi pentru ca te trezesti cu floricele dulci). Am intrat in sala si am asteptat pana s-a stins lumina. A trecut publicitatea, lumea mai vorbea usor, insa nu se auzea nimic, e totul oricum zgomotos. In pauza de publicitate brusc s-a facut liniste. Si va asigur ca nu eram singura care cumparase floricele, bomboane, chipsuri, etc… Nimeni nu manca o floricica… Lucru socant pentru un roman. Nimeni nu striga pe nimeni, nimeni nu raspundea la telefon, nimeni nu mesteca, nimeni nu radea, nimeni nu sa dadea rotund… Apoi in timpul filmului nimeni nu comenta gen „Hai baaai Batmane, da cu Lamborghini’ul ce aveai????” sau „Urata esti mai” sau alte alea…

Da, poate unii considera Occidentul plictisitor… eu sincer uneori sunt recunoscatoare.

Germania

– Plec in Germania…
– Nuuu, nu rezisti acolo! Ai innebunit, Gaza a fost si a fost nefericita…
– Pai si aici se fac, stau si lucrez intr-o firma de trei oameni, unde se mai si cearta toata ziua…
– Of, dar nu Germania…
– E doar sase luni, n-o sa mor.
– Si… C stie ca vrei sa pleci?
– Stie ca vreau, nu stie exact unde si cat voi sta.

Viitorul meu sef ma sunase in timp ce ieseam de la metrou. Ma duceam sa ma intalnesc cu un prieten care peste ani a ajuns in Singapore. Si care imi gasise firma la care trebuia sa lucrez.
– E un tip super destept tipul cu care vei lucra, ai o groaza de invatat de la el!
– Hm…
– Intreaba-l pe Z. El iti poate confirma, se cunosc de mult.
(L-am sunat ulterior pe Z care mi-a confirmat ca viitorul meu sef era un mega-creier care lucrase la McKenzie si la PWC in Londra. Iar acum era antreprenor in Frankfurt.)
– Eu zic ca e ok. Plus e firma mica, deci poti invata multe. Mai multe decat aici. Si nu cer germana.
– Mi-e un pic teama de Germania insa… Am auzit ca-s … reci?
– Eh, te adaptezi tu, esti fata desteapta …
(„si hipersensibila, gandesc eu in timp ce-l ascultam… Doamne ajuta…”)
– … in plus e oras international, gasesti toate natiile acolo…
– Aham…
– Plus, e doar sase luni. Nu-ti place, te intorci! Nu e Asia sa fii la 12 ore de zbor…
– Ok, le zic ok atunci.
– Bun! Tine-ma la curent.
– Ok…

Hotararea nu e greu de luat la 22 de ani. Ce te tine acasa? Cand locuiesti cu parintii plus nepotica de 4 ani, lucrezi intr-o agentie care e la inceputuri pe un glorios salariu de 150€… si mai trebuie sa si negociezi pauza de pranz (!??!!)… nu prea ai chef sa ramai. Asa ca m-am decis repede. Parintii s-au ingrijorat dar au fost de acord. Mai greu a fost sa-mi anunt prietenul.

– Stiam ca o sa pleci…
– Stau doar sase luni. O sa fie o experienta buna. Dupa care ma intorc. Vii la mine!
– … Ok…
– Off…

Urasc despartirile. Am zis deja? Urasc despartirile. Despartirea de firma a fost insa interesanta. Am rezistat sase luni la ei. De ce? Nu prea imi placea ce faceam. Monitorizare de presa pentru un client. Intr-o zi am sarit un articol important si normal ca clientul s-a scandalizat. Din ziua aia m-am prins ca monitorizarea nu e my cup of tea… Plus la cate foi dai te sufoci de cerneala si citesti toate aberatiile din presa de scandal… „Traiasca relatiile publice„, ma gandeam eu, „cine m-a pus sa-mi doresc domeniul asta???”. Dar na, in viata faci si greseli. Eu gresisem firma. Si domeniul. Shit happens. Incercasem sa plec de la ei de mai multe ori. Germania era singura mea scapare.

Am anuntat in firma, simplu, ca intr-o luna plec din tara. Au fost surprinsi. Cine se astepta ca junioara timida si calma din firma sa plece si … unde? … la fritzi… Insa nu am plecat asa usor. Trebuia sa gasesc un inlocuitor.
– Auzi tie nu-ti place si vrei sa bagi pe altcineva acolo???? se burzuluieste una dintre prietenele mele
– Domle e o experienta, eu am invatat lucruri aici…
– De exemplu…
– Pai baza in PR. Si ca un antreprenoriat nu e neaparat cel mai potrivit loc sa incepi o cariera…
– De aia te duci la un antreprenor in Germania…
– Aia e altceva. Am incredere ca sunt ceva mai echilibrati decat noi romanii…
– Ai grija ce faci p-acolo!… Asa e A. Fata buna. Te cearta cu inima, dar cedeaza pana la urma.

Mai greu a fost cu prietenul meu si cu O (cea mai buna prietena a mea atunci). Aproape ca locuiam impreuna. Mergeam in Vama impreuna. Afara impreuna. La munte impreuna. Tocmai se despartise de prieten si noi ne lipisem de ea ca de o closca. In noaptea de Revelion cand a revenit acasa am asteptat-o cu paine si sare la gara. Si in diminetile de weekend reci ne fortam ochii sa vedem Bucegii de pe lacul Titan. „Ramaneti impreuna, da?” le ziceam eu „sa aveti grija de voi doi cat eu nu sunt. Si veniti la mine in vacanta”. Au ramas, sase luni prieteni buni, am fost in Praga impreuna, apoi cand m-am intors, pana cand fiecare a luat-o pe drumul lui…

Si uite asa am plecat in Germania… pentru sase luni.

No stress

Da, cred ca asta e prima revelatie cand pleci din tara. Brusc, nu mai exista stress.

Normal ca tu, ca un roman adevarat ce esti, incepi sa stresezi, mai ales eu. Eu stresez din orice tampenie, mai ales in alta tara totul pare mai important, mai grav. Ca nu stiu de unde sa cumpar un bilet de exemplu. Imi amintesc si acum cand am plecat de acasa in Germania prima data pentru sase luni intr-un stagiu. Stresul numarul unu era sa am biletul de metrou in buzunar unde trebuie atunci cand treceau controlorii. Stiam sa zic Guten tag si Danke si nu pricepeam o iota din ce-mi ziceau ei. In plus de asta erau solizi, duri si aveau niste chestii de metal atarnate la mijloc. Deci… era important sa gasesc biletul ala la timp.

In tara orice lucru cat de mic cere o doza de energie incredibila. De exemplu, sun saptamana trecuta la un hotel in Brasov sa rezerv o camera pentru un coleg (francez) care pleca in misiune. Bun, ma cheama o colega sa o ajut sa faca rezervarea pe site-ul hotelului – care nu avea varianta engleza/germana/ no-matter care alta limba – pentru ca desi reusise sa intuiasca butonul Trimite nu primea confirmare…

Am incercat inca o data site-ul, dupa care am sunat la hotel. O voce dulce de ardelean mi-a raspuns senin ca nu au primit nici o confirmare. Trimiteti un fax, va rog. OK, sun, mi se raspunde, nu mi se da ton de fax. Sun din nou. A fost o problema de comunicare, dar poate de data asta vom reusi. Pentru o clipa am ramas blocata… Un simplu fax! De data asta vom reusi suna atat de tipic romanesc, Doamne… Ca si cand serviciul pentru care sunt platiti este o obligatie comuna a prestatorului si a clientului, si dealtfel TREBUIE sa-i ajutam sa livreze ceva ce ei vand, si oricum nu pot asigura ca va iesi, dar vom incerca…  Colegii ma priveau siderati cum sunam pentru a patra oara sa vad ce naiba se intampla cu faxu ala! Pentru un sfert de ora cat a durat operatiunea monstru, m-am intors brusc in tara. Si am revenit cu groaza cu un gand clar…Nu cred ca as putea sa ma mai intorc…

Nu acum, dupa ce m-am obisnuit cu Internetul care merge fara sa suni de zeci de ori sau fara pile, cu banca pe care o poti suna pentru o operatiune simpla, cu apa calda care nu se opreste pentru revizii, sau curentul care pica de caldura, cu temperatura normala care nu urca niciodata peste 30, cu metrourile si trenurile care vin la timp, cu administratia care te asculta (da, va asigur exista!), cu colegii care nu te suna seara sau in weekend sa te intrebe ceva legat de munca, cu politetea, cu lucrurile care merg in general.

Deci da, emigrarea inseamna stress la inceput, insa odata ce esti intrat in sistem… stressul dispare total. Lucrurile merg, si daca nu merg oamenii fac urat si atunci vor merge. Sistemul merge in favoarea nu impotriva ta. Si atunci tu, ca un roman dereglat – pentru ca asta suntem dupa cateva decenii de trait intr-un sistem care ne ingenunchiaza – cauti surse de stres in plus. Muncesti ca un dement, faci o scoala in paralel, scrii, te certi cu cate cineva sa eliberezi energia aia pe care in mod normal o bagai in stres. Linistea si calmul sunt echivalente pentru noi cu moartea cred. Ceva e anormal cand lucurile merg! Nu trebuie sa fac ceva in plus??? Nu trebuie sa tip, sa ma enervez, sa ma plang, sa urlu…