Fara scapare











{12/15/2008}   Despre dependente

Un coleg ma tachina acum catva timp legat de faptul ca nu am dependente:
– Fumezi?
– Am incercat. Nu ma atrage.
– Iarba?
– Nu. Nu ma atrage.
– Bei?
– Nu, ca am ficatu prea mic. :-)). Ajung la urgente.
– Sex neprotejat?
– Esti nebun??? Nu exagerez, dar am grija.
– Hai domle, tre sa ai un viciu, ceva. Esti anormala. Te joci pe calculator?
– Nu. Mi se pare antisocializanta treaba. Te izoleaza.
– Televizor?
– N-am televizor.
– Pffff… nu se poate. Esti nevasta perfecta…

Mi s-a facut o frica…Io nevasta? Si dependenta mea de emotii? De revelatii? De urcat pana in varf si de vrut si mai sus? Nu e ambitie. Cred ca e doar frica de normalitate. Cum zice un prieten, noi romanii suntem poporul extremelor, nu ne place sa fie echilibrata/normala treaba. Ne acceptam nevestele si copiii pana intr-o zi cand ii batem de-i rupem, bem, fumam,ne certam ca chiorii, muncim pana murim (mai tineti minte cazul E&Y?), ne lasam exploatati pana ne dam demisia cu surle si trambite, tragem ca nebunii pentru… o casa?!? o masina?!? electrocasnice?!?

Acum doi ani aveam ce-si doreste orice om … un om care ma adora pentru ce eram, asa cum eram cu toate defectele, calitatile si nebuniile. Un om normal la cap, fara perversitati si care iubea copii. Si care ma iubea nebuneste. Am stat cativa ani, si? Cand am inceput sa simt ca situatia se aseaza pe fagas normal, ca Doamne fereste vin casnicie, copii m-a coplesit frica. Am evadat. The thrill was gone… Am intrat in sevraj. Dupa dor de el. Dupa greu. Voiam sa arda din nou. Mi-era groaza de trezitul de dimineata in papuci si discutiile gen „Tre sa sterg prafu…sa pun smantana sau iaurt in mancarea asta?”

De ce mi-e asa de frica de viata normala? Am avut relatii imposibile, de dependenta totala, de nebunie. Mi-am dorit barbati care ma pot modela pana cand sa devin…perfecta? Ce e aia perfecta? Care sa-mi arate parti din mine pe care nu le banuiam sau le negam. Care sa vada viata ca mine – un sir lung de revelatii amoroase, mistice, muzicale, vizuale, profesionale, nu ca o lupta zilnica pentru detalii. Emotia, revelatia sunt drogul meu.

Ziceam acum cativa ani: „Decat sa-mi pun o rochie alba o data in viata si sa zic „Da” in fata unui preot pe care nu-l cunosc si care va bea de banii mei, prefer sa repun totul in chestiune o data pe an. Ne mai iubim? Fara biserica, rochie si presiune sociala/familiala. Doar noi doi si ce e deasupra, cer, munte, aer… Si daca exista un om care simte la fel in fiecare an, atunci da, cu el o sa stau. Dar nu pentru ca ma leaga de el o bucata de metal cules de oameni saraci din mine…”. Mama radea „Cine crezi ca vrea o femeie sa-l repuna in chestiune o data pe an? Una sa taca din gura sa faca ciorba si sa tina casa. Aia cauta. Si a propos, dragostea tine trei ani„. Aaaaaaargh…

Conflict de generatii/ideologii. Am plecat de acasa. Mi s-a zis „o sa te chinui singura. nu pleca”. Am plecat nu numai de acasa, ci din tara de-a binelea. Am trecut de la dor, la disperare, la depresie, de la angoasa pentru ai mei pana la durere fizica ajungand la indiferenta emotionala. Am simtit de nu puteam duce cat simteam. Mi-a fost teama ca o sa crape ceva in mine… Si am ajuns sa vreau liniste si calm…

Si le-am avut. E greu primul an. Dupa…muncesti jumate din cat munceai inainte, poti avea o casa. A ta! O masina nu vorbesc. Floare la ureche. Hobbyiuri? Fac pian jazz de doi ani jumate. NU VISAM acum cinci ani ca o sa ajung sa improvizez pe Monk. Nici nu stiam ce e aia Monk… Si totusi… calmul si previzibilitatea astea ma dispera uneori… Lupta aia absurda din tara pentru un nimic de masina, o viata normala si un apartament comunist care-mi porneau adrenalina imi lipsesc. Dar cand ajung la un spital, medic, magazin sau ma uit la politica de acasa imi revin…

Cica oamenii care au dependente sunt slabi. Si oamenii care fug de normalitate si obisnuit cum sunt? Fara scapare? Nebuni? Visatori? Si unde ajung? Ajung undeva? Altfel decat singuri? Preda zicea in cartea mea preferata, chiar la inceput ca detasarea e secretul fericirii. Si acu cand simt ca incet incet trec de adolescenta emotionala… am ajuns sa zambesc cand imi amintesc cum ziceam ard, deci exist… si sa astept ceva mai… matur, poate mai profund putin…

Si un cantec sa mearga…

Anunțuri


ana says:

Existi si existi frumos si simti frumos si existi pentru a experimenta si pentru a te dezvolta prin experimentare si intoarcere catre primaritate senzoriala…si da este minunat ca meditezi, sa nu pierzi speranta cris…continua sa arzi



Da, e mirific… Minunata fuga asta a mea de normal… Parca as fi barbat sa-mi fie frica de maritis asa…Zii si tu…



Sabina says:

pai ia exemplu de la una mai mare ca tine :D, marita-te anormal:))
La multi ani! sa ai un 2009 frumos.



Nu, o sa fac pe dos fata de toata lumea.
O sa fac ceva „normal” si omenesc.
La multi ani si voua 🙂



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

et cetera
%d blogeri au apreciat asta: